Conform Conventiei pentru Diversitate Biologica, Rio de Janeiro – 1992 si Conventiei Unesco pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial – 2003, Traditia reprezinta un ansamblu de conceptii, de obiceiuri si de credinte care se statornicesc istoriceste in cadrul unor grupuri sociale sau nationale si care se transmit din generatie in generatie, constituind pentru fiecare grup social trasatura lui specifica.
Orasul Zarnesti face pare din zona etnografica a Tarii Barsei, apropiata şi foarte asemanatoare cu cea a Branului.
Referitor la gospodariile din aceasta zona, ele posedau un teren de regula mai mare decat strictul necesar pentru casa de locuit şi dependinte. Pe acest teren se afla casa de locuit, un sopron deschis pentru pastrarea uneltelor agricole si o sura unde se afla un grajd pentru animale, o arie si un plevnicior pentru fan şi paie. In spatele surii era gradina de zarzavat si pomi, groapa pentru balegarul de grajd şi WC. Gospodaria era inconjurata cu gard superficial, atat cat sa nu poata patrunde animalele.
Portul popular zarnestean este simplu. Are in schimb multa originalitate si este reprezentativ. Componentele principale ale portului barbatesc sunt: cioarecii foarte stramti, camasa lunga si larga, peste camasa un pieptar viu colorat, pe cap caciula neagra cu varful indoit spre dreapta, in picioare opinci sau ghete, iar mai recent cizme model ofiteresc. Cand gerul se inteteste se imbraca un zecheoi din stofa groasa de panura de culoare maro.
Portul femeiesc este la fel de simplu: ie scurta stransain talie de o fusta cu danteluta la poale peste care se infasoara fota, peste un brauletinflorat lucrat de mana, pui pe ie cusuti cu fir negru. Iarna femeile maritate poarta gheba. Acesta era portul traditional feminin local. Din pacate, in ultimele decenii a suferit influente din alte zone folclorice, devenind ceva hibrid, in raport cu portul popular barbatesc.
Pastoritul in regiunea Pietrei Craiului are o vechime care nu poate fi stabilita cu certitudine, ci doar dedusa. Din aceasta perspectiva, este de banuit ca este o activitate economicainceputa cu mult timp in urma, practicata de locuitorii din zonele limitrofe masivului. Agricultura a devenit o ocupatie predominanta a locuitorilor din zona, asigurandu-le acestora un trai decent.
Pentru spatiul Zarnestiului, atata timp cat locuitorii plateau, inca din sec. al XVI-lea, impozite din miei, acest lucru inseamna ca cresterea oilor era o ocupatie relativ generalizata si aducatoare de venituri.
La fel ca si pastoritul, exploatarea lemnului apare menţionata chiar in primele documente detaliate despre comunitatile umane din jurul Pietrei Craiului. Este de presupus ca locuitorii satelor Zarnesti si Tohan exploatau atat padurile de pe versantii din stanga ai Barsei, cat si pe cele din Piatra Craiului. Detalii precise pentru secolele XVI–XIX sunt oricum greu de obtinut.
Ocupatiile locuitorilor braneni deriva cel mai probabil din natura mediului inconjurator. Mai ales pentru asezarile de sub Piatra Craiului, tipul de relief nu permite alte ocupatii decat cresterea animalelor, agricultura pe suprafete mici si a unor plante rezistente la clima aspra (cartofi, de pilda), precum si prelucrarea lemnului. Ocupatia principala pare sa fi fost cresterea animalelor. Dat fiind faptul ca, dupa datele pe care le avem in prezent, listele de impozite si documentele oficiale se refera la satele branene in totalitatea lor, si mai putin la fiecare asezare in parte, este mai greu de determinat profilul si ponderea ocupatiilor doar pentru asezarile de sub Piatra Craiului. Exista o informatie despre existenta la 1844 a unui locuitor din Magura care ar fi avut el singur 700 de cai si mai multe mii de oi.
Referitor la tipurile de case pe care le intalnim in localitatile Pestera si Magura avem case cu doua incaperi cu o singura intrare, cu tinda si casa, case cu trei incaperi cu tinda mediana, case cu patru si mai multe incaperi, precum si case pe doua niveluri. Ca materiale de constructie este folosit preponderent lemnul, casele fiind construite din barne orizontale, iar ca temelie avand zidarie de piatra, la cele mai noi zid de ciment. Barnele sunt cioplite cu barda pe doua sau patru fete. Mai tarziu se va folosi pentru pereti si caramida. Pentru acoperis s-a folosit pe scara larga sindrila, iar mai nou se foloseste tigla.
Dintre indeletnicirile principale ale locuitorilor amintim: cresterea animalelor, prelucrarea principalelor produse pastorale, exploatarea lemnului si, mai nou, agro-turismul.
Arhitectura populara caracteristica zonei Muscel este relevanta pentru caracterizarea arhitecturii din Rucarul secolului al XVII-lea. Casele erau construite „dupa obiceiul valahilor” din trunchiuri suprapuse, cu acoperis tuguiat de sindrila „in scoc” prin care iesea fumul, deoarece casele nu aveau cosuri. Barnele erau „imbucate” si prinse intre ele cu cuie de lemn de catina. Acoperisul cu patru fete era tuguiat sau turtit. Casele se tencuiau cu lut alb. Planul generalizat al locuintelor cuprindea: tinda, celarul, odaia de locuit.
La sfarsitul secolului XIX se genereaza tipul de casa cu doua nivele: pivnita la parter si camerele de locuit la etaj. Organizarea interioarelor releva existenta unei industrii textile casnice in care erau antrenate majoritatea femeilor din localitate. Instalatii tehnice populare functionau in perioada interbelica pe raul Dambovita la Valea Cheii si pe Rausor.
La sfarsitul sec. al XIX- lea se confectionau in scoala de meserii lazi de zestre care concurau cu cele executate la Brasov. In targul saptamanal de duminica se desfaceau produse ale industriei casnice textile: costume populare, covoare.
Portul popular din Rucar a impresionat prin autenticitatea si frumusetea inegalabila mari artisti ai penelului ca Nicolae Grigorescu, precum si pe Nicolae Iorga, care in „Privelisti din tara” consemna o imagine caracteristica Rucarului de la inceputul secolului XX: „tarani cu sumane negre si cojocele cusute, taranci ale caror bogatie de fluturi si podoabe e acoperita in parte de mantali cafenii, unele dintre ele poarta strengareste pe albul fin ce li se infasura fata oachesa, o palariuta barbateasca. Alexandru Vlahuta releva de asemenea in „Romania pitoreasca”: „portul rucarencelor adevarat romanesc, tesut, lucrat si inflorit de mana lor c-o maiestrie pe care nu stiu singure de unde au invatat-o”.